un site despre felul in care vad si inteleg eu realitatea

Archive for Mai, 2011

Dedicat celor aflati cu adevarat in slujba noastra

Aseara s-au decernat premiile APTR. Dupa cum am aflat cele mai multe au fost luate de TVR, urmata fiind de Antena1 si Antena3. Nu stiu de ce televiziunii romane i s-a intamplat acest lucru pentru ca nu urmaresc acolo decat meciuri de fotbal sau foarte rar filme artistice. In schimb inteleg de ce le-au primit antenele. Ii urmaresc pe oamenii aia de cativa ani buni si mi se pare corect sa li se recunoasca astfel valoarea profesionala. Adrian Ursu a facut o remarca extraordinara aseara in emisiunea „Sinteza zilei” cu privire la faptul ca in ziua de azi nu se mai recunoaste mai nimic la o persoana, nu mai suntem valorizati, nici pretuiti, ba mai mult, incepem sa nu mai fim recunoscuti nici ca oameni. Asa ca, premiile astea sunt salutare. Imi creeaza iluzia posibilitatii ca natia asta sa nu fie bolnava incurabil. Parca ar mai exista anticorpi.

Afirmatia presedintelui Basescu la adresa realizatoarelor Antena3, cea care suna ceva de genul: „… fete rujate cu ochii bulbucati…”, m-a lasat cu gura cascata. Nici macar n-am ras, fiindca din punctul meu de vedere nu era amuzant, ci stupefiant. Atata puerilitate! Si s-ar fi vrut o insulta subtila, probabil.

Eu cred ca acolo in colectivul lor valorile adevarate sunt vii. Cred ca onestitatea, dedicarea, respectul, pretuirea sau prietenia chiar imbraca conotatiile reale. Cred ca oamenii acestia sunt autentici, s-au pastrat aproape de ei insisi, si ma bucur ca au curajul si puterea de a protesta impotriva celor care ne fac viata insuportabila. Ma bucur ca repeta un subiect pana plictiseste si ca il descos pe toate partile pana ies la iveala toate dedesupturile. Sunt sigura ca o fac din convingere si ca efortul lor este in slujba noastra. Am suferit la sfarsitul lui 2009, cand am constatat ca munca lor nu a avut rezultatul sperat. Ei ne-au prevenit, noi nu am iesit sa facem ceea ce trebuie. Oare ce Doamne iarta-ma asteptam? Sa ajungem toti cei pe  care  energia vitala ii tine inca departe de „ucigasul” sistem sanitar romanesc, sclavi? Inca nu mi-e clar cum s-a putut ca, 20 de ani de democratie sa ucida ceea ce nu au reusit 50 de ani de comunism: spiritul poporului roman, nevoia de a fi liber si tratat corect. Eu in comunism am trait printre astfel de oameni. Sa fi murit chiar toti fara sa-si transmita convingerile mai departe?

Mi-e greu sa gasesc o explicatie si mi-e greu sa traiesc in tara asta asa cum arata astazi. Pana de curand  nici nu mi-as pus problema sa o parasesc, acum ma gandesc mult prea mult la asta, iar faptul ca realizatorii de la Antene lupta permanent impotriva tuturor mizeriilor in care ne scufundam pe zi ce trece, e bine pentru mine. Cumva nu sunt singura cu trairile mele. Ma bucur pentru reusita lor si ii felicit. Poate vor repeta performanta si la anul. Mai stii… macar pana cand juriul APTR va ajunge sa fie format din PDL-isti entuziasti dedicati partidului.

Fenomenul Barcelona

Acum cativa ani, urmarind un meci de fotbal, am remarcat ca una dintre echipe purta pe tricouri sigla UNICEF.  Mi s-a parut ciudata asocierea dar si ideea ca o asemenea fundatie isi face marketing prin intermediul unui astfel de sport. Am aflat apoi de la sotul meu ca lucrurile nu stau asa ci invers. Adica, echipa de fotbal platea anual o suma importanta fundatiei pentru copii, iar in schimb li se daduse dreptul de a purta insemnul pe tricouri. Chestia mi-a placut foarte mult si am inceput sa-i urmaresc cu interes. Jucau bine si apartineau unui club a carui interese se intindeau dincolo de cele financiare.

Aseara am urmarit finala Ligii Campionilor Europeni, fiindca am trecut de mult de la stadiul de admirator la acela de fan al echipei FC Barcelona. Nu m-am indoit nici o clipa ca vor castiga si asta in cadrul celor 90 de minute. E o bucurie sa urmaresti o echipa de baieti talentati jucand cu placere, de dragul jocului. I-am compatimit pe cei de la Manchester United si pe cei din publicul lor care i-au sustinut frenetic.  Pe la 1-2 suporterii englezi se auzeau mai incet, iar cei spanioli mai tare. La 1-3 primii au amutit cu totul. Probabil tristetea si intelegerea faptului ca valoarea nu poate fi invinsa doar cu incurajari i-a adus acolo. M-a impresionat si faptul ca, Barcelona a jucat pana la capat fotbal bun fara insa sa incerce cu orice pret sa-si umileasca adversarii. S-au multumit sa fie doar categorici. Si mi-a parut rau de Rooney. E foarte greu sa joci singur impotriva unei echipe de 11. Lacrimile lui la final, dupa premiere erau foarte firesti. Sentimentul neputintei este unul foarte greu de indurat. Mi-ar placea sa fie luat si el de o echipa care sa-i fructifice cu adevarat talentul.

Sa fie geniul lui Messi? Spiritul neimblanzit a lui Villa? Tehnica impecabila a lui Xavi? Talentul, priceperea si experienta tuturor jucatorilor care alcatuiesc lotul? Sa fie pasiunea care curge prin sangele latin? Sau faptul ca individualitatea se supune intotdeauna intregului pentru reusita celui din urma? Sa fie expertiza lui Pepe Guardiola care reuseste sa alcatuiasca echipa ideala de 11 oricare ar fi alcatuirea ei? Poate sunt toate astea la un loc. Plus viziunea clubului spaniol care e preocupat sa faca istorie si investeste permanent in viitor prin echipele lor de tineret.

Oricare ar putea fi justificarea pentru succesul echipei in sezonul 2010-2011, nu pot spune decat: Frumos! Felicitari Barcelona!

„Progresul” la romani versus „progresul” la americani

Acum cateva ceasuri, urmaream Animal Planet. Printre altele, am vazut un documentar despre un acvariu din Statele Unite care gazduieste peste 20000 de specii. Reporterita a hranit pesti, vidre si alte specii marine, a curatat acvariile de hrana ramasa si excremente si a luat interviuri angajatilor. Am aflat ca protocoalele locului urmareau in special bunastarea speciilor acvatice: imbracarea personalului in costume care sa-i ascunda, pentru a nu obisnui animalele cu prezenta umana, antrenarea unora dintre ele pentru a se intoarce la viata salbatica si supravegherea tancurilor de apa cu camere video pentru a nu le stresa locuitorii. Angajatii vorbeau cu placere despre sarcinile de serviciu, pareau calmi si multumiti de viata. Niste oameni platiti suficient pentru ocupatia lor cu sanse reale de a fi fericiti si sanatosi. Reportajul nu a subliniat nici un moment problema confortului turistilor si nici chestiuni legate de profitul financiar pe care acvariul il putea avea. Nici nu era nevoie. Din filmari reiesea numarul vizitatorilor.

Toata saptamana asta dar si saptamana trecuta, am vazut pe televiziunile romanesti, stiri tenebroase in legatura cu eutanasierea unui numar impresionant de caini vagabonzi, bolnavi de jigodie, pe care statul roman nu-si mai permitea sa-i ingrijeasca, sau despre hergheliile de cai salbatici de la Letea, pe care ii asasinau chiar locuitorii zonei.

Aseara, la „Sinteza zilei”, pe Antena3, senatorul PSD Alexandru Atanasiu, afirma  ca diferenta dintre consumul pe credit si o viziune a exercitiului disciplinat al progresului ca natiune este, citez:”…Este ca diferenta dintre placerea la tegumente si fericire…”, fericirea fiind in viziunea dumnealui:”…stabilirea unor obiective certe si a unor mijloace apropriate pentru a le atinge.”

Ei bine, americanii nu numai ca ingrijesc temeinic alte specii dar se si ocupa cu reintegrarea lor in mediul salbatic de unde provin. Noi, romanii, le ucidem. Sigur ca, pentru a face o comparatie pertinenta cu privire la progresul celor doua natiuni ar trebui sa analizez si alte laturi ale vieti lor. Dar n-am curaj. Pentru ca, invariabil, oricat as ocoli, voi ajunge si la comparatiile directe intre romani si americani. In calitatea lor de cetateni.

„Starea de normalitate” = o ciudatenie in Romania

Tocmai o ascultam pe Sandra Stoicescu la emisiunea de dimineata pe Antena3. Afirma ca este ingrijorator cum devine o normalitate in Romania, faptul ca, oamenii care au „dosare” sunt complet manevabili, fiind utilizati de actuala putere in interes propriu. Spusele ei s-au pliat de minune pe un sentiment de amaraciune care creste din nou in mine, de luni incoace, cand a inceput un alt episod din foiletonul „Coruptia in institutiile romanesti”. Nume sonore ca senatorul PDL Mircea Banias, Mironescu(eu nici acum n-am avut rabdare sa aflu cine e) si vama din Constanta (conceptul cel mai hulit si cel mai important din toata ecuatia), au fost zilnic prezentate la TV, ca si cand chiar se intampla ceva si anumite masuri se vor lua, dincolo de arestari si de controalele necesare formularii de acuzatii.

Cand eram mica, la un moment dat, taica-meu mi-a explicat ca faptele noastre au consecinte, daca sunt bune vom primi multumiri sau  laude, iar daca sunt rele, vom fi pedepsiti. In viata mea acel principiu a functionat permanent. Tatal meu nu s-a abatut de la el. Si in jurul nostru, in societatea comunista parea valabil. La intelegerea mea de atunci, nu am pus la indoiala functionarea lui. Apoi a venit „Revolutia” si lucrurile s-au schimbat puternic. Multe legi comuniste au fost abolite si odata cu ele a diparut orice fel de putinta de control al actiunilor si al acumularii de foloase materiale, in special pentru cei de la putere.  „Traficul de influenta” a devenit fatis,  nu a fost pedepsit, asa ca noua, oamenilor de rand a ajuns sa ne fie teama sa-l semnalam. L-am indurat si nu am luptat impotriva lui. Oamenii acuzati de astfel de lucruri au scapat mai tarziu sau mai devreme de acuzatii. Si nu au luptat inapoi pentru a-si curata imaginea. Cam toate astea la un loc au conferit stare de normalitate unor concepte reprobabile ca: santaj, trafic de influenta, coruptie,etc.

Asa ca,  pentru starea amorfa, gelatioasa in care se zbate normalitatea societatii noastre romanesti, suntem cu totii responsabili. Si asta, fiindca e imposibil sa nu fi aflat cu totii, la un moment dat in viata noastra, care este  diferenta intre „bine” si „rau”, ca ele sunt antagonice. Undeva in familie, sau in scoala, sau in restul vietii noastre am primit si informatii despre cum arata „binele” sau cum arata „raul”. Ele ar fi trebuit sa capete substanta in ochii nostri.

„Pe marginea prapastiei”- film irlandez

Azi-noapte pe la 12 nu eram decisa sa ma culc. Butonam inca telecomanda televizorului convinsa fiind ca pana la urma voi gasi un „somnifer” adecvat. Un film sau un talkshow. Ceva…Si am gasit. Dar a fost invers. M-am sculat din pat ca sa fiu sigura ca nu adorm.

Aterizasem pe Tv1000. Am realizat ca filmul la care ma uitam incepuse de ceva timp. N-a contat fiindca m-a captat imediat. Jonathan (Cillian Murphy) un tanar internat intr-un spital de boli mintale protesteaza in fata psihiatrului sau, Dr. Figure (Stephen Rea), in legatura cu faptul ca este obligat sa poarte permanent pijama. Pijama care, ii este mica si-l face sa se simta caraghios. Doctorul ii spune sec ca astea sunt regulile pentru a fi deosebiti pacientii de vizitatori si de personal. Apoi il invita la grupul de terapie. Acolo, Jonathan  cunoaste cativa tineri care au incercat sa se sinucida si pe care Dr. Figure ii trateaza doar psihoterapeutic nu si medicamentos. Face chiar o intelegere cu ei prin care le cere sa renunte la orice tentativa de sinucidere pana la Anul Nou. Printre acesti tineri se numara Rachel si Toby. In continuare, Jonathan avea sa se indragosteasca de Rachel si se se imprieteneasca cu Toby, aceasta din urma fiind la randul lui indragostit de fata. Sanatatea mintala de care se bucura Jonathan il pune de multe ori in incapacitatea de a intelege torsiunile de comportament pe care celilalti doi le experimenteaza, si le da acestora ocazia sa scoata la suprafata stari de normalitate de care nu se mai credeau capabili. Spre final, Rachel si Toby ajung sa-i incredinteze tanarului motivele adanci ale comportamentului lor suicidar. Pana la urma, in timpul petrecerii de Anul Nou, tinuta inafara zidurilor spitalului psihiatric, dupa ce este martorul gesturilor de dragoste dintre Rachel si Jonathan, Toby se sinucide. Tatal fetei o externeaza pe aceasta iar Jonathan ramane indurerat in urma lor. Fura o bicicleta din curtea spitalului si fuge, iar Dr. Figure nu face nimic sa-l opreasca. Filmul se termina cu o doza de optimism. Cel putin pe moment, Jonathan o convinge pe Rachel sa nu se sinucida.

Am fost intrigata pe tot parcursul filmului de prezenta lui Jonathan in randurile acelor bolnavi internati in spital. Intreaga lui perceptie despre situatie era una nepotrivita cu acel loc. Asa ca am cautat infomatii despre film care sa-mi intregeasca partea pe care nu o vazusem. In ziua inmormatarii tatalui sau (moarte cauzata de consumul exagerat de alcool), Jonathan se drogheaza, fura o masina si pleaca impreuna cu prietena altcuiva de la ceremonie. Pe drum o abandoneaza pe fata iar el se arunca cu masina de pe o stanca. Odata trezit la spital i se da posibilitatea de a alege, intre a face puscarie si a sta o perioada intr-un spital psihiatric.

Filmul este foarte bine facut, regizorul reda cu foarte multa precizie finetea unor comportamente, fie ca acestea nasc situatii ambigue pentru privitor fie ca clarifica aspecte ale povestii. Personajele sunt admirabil interpretate si sunt nespus de vii. Totul te pune in relatie directa cu fragilitatea umana.

Hello world! – Traim!

Salutare lume! Traim!

Pe la 4 azi dimineata m-am trezit de cald si de sete. Am baut apa si am deschis geamul. A intrat aer curat si racoros, deci apartamentul meu nu era suspendat in vid. Nici mingiute de foc nu am vazut zburand jur imprejur. Unde pui ca faceam aceste rationamente stand intr-un echilibru perfect. Nici cutremur nu era.  Apoi m-am culcat la loc. Pana la 9 cand m-am trezit definitiv. Pe geam intra aer mai cald si era soare. Chiar si la noi, la Brasov.

Am aprins televizorul si pe loc misterul mi s-a dezlegat. Pastorul Harold Camping amanase apocalipsa pentru octombrie. Uffff!  Am rasuflat usurata pentru ca de abia ieri mi-am deschis blogul si nu era corect sa-mi fie inchis chiar a doua zi(dupa fusul orar).

Si acum, lasand gluma la o parte, slava Domnului ca suntem un popor suficient de sanatos si intelept, astfel incat sa nu lasam astfel de „preziceri” sa ne influenteze modul de a ne trai viata. Cu toate ca, am avut zilele trecute ocazia sa stau de vorba cu cateva persoane care au plecat urechea. Si s-au speriat zdravan. Iar asta mi-a starnit revolta. Impotriva indivizilor de teapa pastorului si impotriva adeptilor lui. Si daca ar fi crezut asta cu adevarat pentru ce sa semene panica? Poate careva dintre noi sa impiedice un asemenea eveniment?

Dar nu de asta m-au suparat, ci pentru ca au lansat ideea fara sa creada cu adevarat in ea. Au facut-o doar cu ganduri ascunse. Afirm asta deoarece, nu-mi pot explica in alta maniera faptul ca, la posturile de radio unde puteai suna ca sa te informezi in legatura cu evenimentul, apelurile erau taxabile. Daca tot venea sfarsitul lumii, pentru ce si pentru cine incercau sa faca rost de bani?

Nor de etichete