un site despre felul in care vad si inteleg eu realitatea

Archive for the ‘recenzii filme’ Category

Haywire – cursa pentru supravietuire

Am ales filmul din pricina regizorului Steven Soderbergh. M-am pacalit, ma rog,insa orice film merita vazut macar o data. Asta daca rezisti si nu pleci, cum au facut doi spectatori din dreapta mea. Sau nu adormi. E posibil s-a fi facut si pe asta cineva, doar ca eu n-am aflat. N-au sforait.

Dar lasand mistoul la o parte, trebuie sa spun ca m-am ales totusi cu ceva in urma vizionarii acestui asa zis thriller. Personajul principal, o femeie fosta soldat in marina, actuala spioana si viitoare agent special, s-a batut ea cu toti barbatii de prin film, asa pe modelul lui Bruce Willis, cu ceva sange dar si cu fond de ten, in cadrul unui scenariu foarte intortocheat si lipsit de orice fel de savoare la sfarsit. Uitandu-ma la ea, gandul meu a plecat hoinar spre noul nostru, posibil viitor sau posibil fost, prim ministru. Si, dintr-o data, calitatea lui de spion profesionist nu mi-a mai produs fiori pe sira spinarii. Teama a lasat loc sperantei. Il si vedeam observand criza din toate unghiurile, luandu-se la tranta cu ea, taind-o cu cutitul sau impuscand-o cu vreo arma automata, nu stiu, poate punand si cate-o grenada….

Oau! Avem ocazia sa fim condusi de un supererou. Criza e deja pulverizata, trenurile nu se vor mai inzapezi, poate nici nu va mai indrazni sa viscoleasca. Poti sa stii? Iar noi vom trai intr-un triller perpetuu jucandu-ne propriile roluri.  Daca poti face un mic joc de imaginatie, e imposibil sa nu vezi cat de grozava e situatia.

„Politica si Filmul” – AVATAR –

Auzisem si cumva simteam in sinea mea ca este adevarat. In lumea contemporana politica e peste tot.  Otraveste aerul chiar si in arta. Cand afirm asta ma refer la Oscarurile din 2010. „The Hurt Locker” in regia lui Kathryn Bigelow ia Oscarul pentru cel mai bun film desi in competitie cu el fusesera uriasele pelicule „The Blind Side” si „Avatar”.  Fiind o pasionata cinefila, am urmarit peliculele mai sus mentionate inainte de a face judecati de valoare despre ele. Sigur afirmand asta sunt usor inexacta. Primul film am inceput sa-l urmaresc fara insa a finaliza demersul, pe la jumatate eram atat de plictisita incat am renuntat. La „The Blind Side” si „Avatar” nu am mai fost in aceasta situatie ci dimpotriva, le-am revazut pe fiecare in parte de alte cateva ori. Comentariile de la ora respectiva erau legate de vrednicia soldatiilor americani si de priceperea femeii regizor, in antiteza cu aberatii rasiste legate de „Avatar”. Se pare ca lupta reala s-a dat intre aceste doua filme.

Din punctul meu de vedere lucrurile sunt mult mai adanci si ma voi explica. Din putina istorie pe care o stiu, pe fondul studiilor aprofundate de psihologie, pot afirma ca indiferent de epoca traversata, in ciuda acumularii masive de informatie stiintifica, s-au gasit mereu metode eficiente pentru a-l tine pe om departe de sine insusi si de valoriile autentice. In nici o epoca fie ea mai indepartata, fie mai apropiata de modernitatea in care ne regasim, nu am fost crescuti cu suficienta grija si dragoste, nu am fost formati sa ne autogestionam cu adevarat, dincolo de a ne procura necesarul material, sa ne hranim si latura spirituala. Femeile au fost mentinute intr-o stare de inferioritate in comparatie cu barbatii, ceea ce a facut loc cu repeziciune abuzului fizic si psihic, si a perpetuat educarea diferentiata a sexelor. Lucruri vii ca demnitatea, curajul, eroismul sau patriotismul au ajuns concepte sterile a caror aplicare practica s-a facut dupa bunul plac a celor care le-au utilizat in scopuri proprii. Ne-a fost cultivata increderea falsa ca suntem stapanii lumii si ca o putem modifica dupa bunul plac pentru a o folosi. Acest lucru a dus treptat la indepartarea noastra de natura si inchiderea in niste spatii special amenajate, care ne-au conferit aparent mai multa siguranta si in fapt mai multa nefericire.

Daca faci un efort minim in a dezbraca „Avatarul” de aspectul sau SF,  de aparenta nepotrivire intre cele doua lumii, s-ar putea sa sesizezi valoarea antitezei. Este reliefata extraordinar incepand cu dimensiunea celor doua rase si terminand cu posibilitatea contopirii lor la  finalul peliculei. Mi-ar place sa am ocazia sa-l cunosc pe James Cameron doar pentru a-i spune ca eu am inteles. Mi-ar place sa fim multi care intelegem simplitatea si importanta acelui mesaj si mi-ar place sa ne unim. O adunare care pricepe dincolo de mizeriile cu care suntem poluati permanent este singura careia m-as putea dedica ca organizatie si alaturi de care as putea lupta facand abstractie de persoana mea. As incepe prin a curata mizeria politicului care viciaza arta iar asta ar duce cu siguranta la deschiderea si mai multor ochi catre realitate si firesc. Pana la urma, arta s-a dovedit perpetuu o forma de comunicare universala, si n-a avut nevoie de traduceri. Mi-ar place sa nu o mai murdarim.

Visez asta.

Golful – documentar

Am vazut acum vreo doua saptamani un documentar pe HBO despre delfini. Realizat de un domn american caruia nu i-am retinut numele dar care a dresat toate exemplarele care au jucat rolul lui Flipper in serialul cu acelasi nume. Dumnealui a schimbat tabara si a devenit un fervent aparator al acestor minunate mamifere in momentul in care ultimul „actor” din serialul mai sus numit s-a sinucis in fata lui. Delfinul prezenta o stare depresiva de ceva timp, lucru observat de dresorul sau, dupa care a decis sa puna capat chinului.

Documentarul este realizat in Japonia, intr-o mica localitate numita Tajdi, un loc de o frumusete deosebita. Acolo exista un golf prin care trec in fiecare an un numar mare de delfini. Aceastia sunt macelariti pentru carne, iar exemplarele cele mai tinere si mai frumoase sunt vandute catre delfinarii sau acvarii din toata lumea. In urma analizelor facute carnii delfinilor ucisi s-a constatat prezenta unei cantitati de mercur periculoase in compozitia acesteia. In ciuda acestui lucru , carnea a fost pusa in vanzare pentru consum ca si carne de balena sau a fost furnizata retelelor care aprovizioneaza cantinele scolare. Singura schimbare pe care documentarul a reusit sa o produca a fost scoaterea  acestui tip de carne din meniul copiilor.

Filmul acrediteaza ideea ca incercarile de a aduce la cunostinta publicului larg  atrocitatile care se comit la adresa delfinilor au costat vieti umane pentru ca au existat persoane care au luptat pentru asta si au fost la randul lor asasinate. Din punctul meu de vedere aceste minunate manifere nu sunt singurele care sunt supuse acestui tip de tratament plin de cruzime. Zilnic, de-a lungul si de-a latul planetei se comit astfel de fapte la adresa indivizilor lipsiti de aparare fie ca ei apartin rasei umane sau regnului animal. Iar cand ma gandesc la asta realmente mi-e rusine de apartenenta mea la homo sapiens sapiens. Eu intelesesem ca puterea e menita a fi pusa in slujba celor mai slabi, si nu un instrument destinat torturii si crimei.

The blind side

Ca sa poti aprecia acest film la adevarata lui valoare trebuie sa treci peste aparentul aspect de „siropos”. Daca reusesti asta este imposibil ca filmul sa nu te impresioneze. Pe mine m-a marcat ajutandu-ma sa-mi clarific o dilema.

Tanarul Michael Oher interpretat de Quinton Aaron, este unul dintre numerosii copii ai unei femei de culoare care se drogheaza. Din aceasta pricina, el este plasat in decurs de 10 ani la nenumarate familii maternale. Fuge permanent constient fiind ca nu este dorit in nici un loc cu adevarat. Leigh Ann Tuohy (Sandra Bullock) il vede pe sosea intr-o seara friguroasa cand se intoarce cu familia de la o competitie sportiva scolara la care  participase fiica ei. El dardaie doar in tricou iar ea nu poate trece peste asta. Il ia acasa si din momentul acela viata lui se schimba. Aceasta femeie teribila face ce-i dicteaza inima si stie sa lupte pentru convingerile ei chiar cu pretul relatiilor sociale. Are concursul sotului si a celor doi copii ai lor admirabil educati. Toti sunt capabili sa-l vada pe Michael asa cum este si ajung sa-l iubeasca pentru asta, iar de aici drumul lui ia o turnura fireasca.

„The blind side” contine scene cu  „picaturi” dramatice de o simplitate devastatoare. Michael doarme pe un scaun intr-o spalatorie cu plata neavand alt loc in care sa stea, mama lui nu i-a citit niciodata o poveste,  faptul ca nu a avut niciodata pana la 17 ani un pat al lui sau intalnirea dupa nici nu mai stie cati ani cu unul dintre frati lui intr-un restaurant in care ajunge intamplator cu familia Tuohy. In rest, povestea se deruleaza pe un fundal extrem de realistic al unei Americi departe de perfectiune, care, insa, are parghii educationale eficiente, capabile sa redea unui tanar cu lacune mari de instruire nivelul necesar pentru a avea sansa de a-si fructifica talentul sportiv.  Ceea ce mi s-a parut extrem de interesant si musai de mentionat, este ca, in ciuda anilor traumatizanti, ani in care a fost respins si aruncat de colo colo, uriasul mare si negru nu-si pierde capacitatea de a intelege cu claritate valorile umanitatii si de a actiona conform acestora. In ciuda tuturor „pietrelor” care au fost „aruncate” in el, aptitudinile lui cele mai importante sunt legate de instinctele de protectie.

Ma framanta de mult o problema. Avem dreptul sau nu sa facem intreruperi de sarcina? Echivaleaza asta cu o crima? Nu stiu. Nu m-am decis intre parerile pro sau contra. Dar stiu un alt lucru cu siguranta. Nu avem dreptul sa aducem pe lume copii pe care nu-i putem iubi sau ingriji. Suferinta lor va fi nemasurata si imposibil de recuperat. Sa fi autorul unei asemenea situatii este, fara indoiala, o crima.

„Pe marginea prapastiei”- film irlandez

Azi-noapte pe la 12 nu eram decisa sa ma culc. Butonam inca telecomanda televizorului convinsa fiind ca pana la urma voi gasi un „somnifer” adecvat. Un film sau un talkshow. Ceva…Si am gasit. Dar a fost invers. M-am sculat din pat ca sa fiu sigura ca nu adorm.

Aterizasem pe Tv1000. Am realizat ca filmul la care ma uitam incepuse de ceva timp. N-a contat fiindca m-a captat imediat. Jonathan (Cillian Murphy) un tanar internat intr-un spital de boli mintale protesteaza in fata psihiatrului sau, Dr. Figure (Stephen Rea), in legatura cu faptul ca este obligat sa poarte permanent pijama. Pijama care, ii este mica si-l face sa se simta caraghios. Doctorul ii spune sec ca astea sunt regulile pentru a fi deosebiti pacientii de vizitatori si de personal. Apoi il invita la grupul de terapie. Acolo, Jonathan  cunoaste cativa tineri care au incercat sa se sinucida si pe care Dr. Figure ii trateaza doar psihoterapeutic nu si medicamentos. Face chiar o intelegere cu ei prin care le cere sa renunte la orice tentativa de sinucidere pana la Anul Nou. Printre acesti tineri se numara Rachel si Toby. In continuare, Jonathan avea sa se indragosteasca de Rachel si se se imprieteneasca cu Toby, aceasta din urma fiind la randul lui indragostit de fata. Sanatatea mintala de care se bucura Jonathan il pune de multe ori in incapacitatea de a intelege torsiunile de comportament pe care celilalti doi le experimenteaza, si le da acestora ocazia sa scoata la suprafata stari de normalitate de care nu se mai credeau capabili. Spre final, Rachel si Toby ajung sa-i incredinteze tanarului motivele adanci ale comportamentului lor suicidar. Pana la urma, in timpul petrecerii de Anul Nou, tinuta inafara zidurilor spitalului psihiatric, dupa ce este martorul gesturilor de dragoste dintre Rachel si Jonathan, Toby se sinucide. Tatal fetei o externeaza pe aceasta iar Jonathan ramane indurerat in urma lor. Fura o bicicleta din curtea spitalului si fuge, iar Dr. Figure nu face nimic sa-l opreasca. Filmul se termina cu o doza de optimism. Cel putin pe moment, Jonathan o convinge pe Rachel sa nu se sinucida.

Am fost intrigata pe tot parcursul filmului de prezenta lui Jonathan in randurile acelor bolnavi internati in spital. Intreaga lui perceptie despre situatie era una nepotrivita cu acel loc. Asa ca am cautat infomatii despre film care sa-mi intregeasca partea pe care nu o vazusem. In ziua inmormatarii tatalui sau (moarte cauzata de consumul exagerat de alcool), Jonathan se drogheaza, fura o masina si pleaca impreuna cu prietena altcuiva de la ceremonie. Pe drum o abandoneaza pe fata iar el se arunca cu masina de pe o stanca. Odata trezit la spital i se da posibilitatea de a alege, intre a face puscarie si a sta o perioada intr-un spital psihiatric.

Filmul este foarte bine facut, regizorul reda cu foarte multa precizie finetea unor comportamente, fie ca acestea nasc situatii ambigue pentru privitor fie ca clarifica aspecte ale povestii. Personajele sunt admirabil interpretate si sunt nespus de vii. Totul te pune in relatie directa cu fragilitatea umana.

Nor de etichete